Dansul sportiv este un drum lung, frumos, dar complex. Un drum care implică emoție, disciplină, sacrificii și muncă. Și, poate mai mult decât în alte sporturi, dansul presupune o relație triadică delicată: sportiv – antrenor – părinte.

Când acest trio funcționează corect, copilul are toate șansele să evolueze armonios, să iubească ce face și să atingă performanța. Însă, din dorința de a ajuta, unii părinți ajung să își depășească rolul și, fără să își dea seama, să devină o sursă de presiune în loc de sprijin.

Intenția este bună, dar efectul poate fi nociv

Majoritatea părinților își doresc ce e mai bun pentru copiii lor. Își investesc timpul, banii, energia, weekendurile, vacanțele – totul în numele progresului copilului. Însă, uneori, această implicare devine invazivă. Comentarii după antrenamente. Critici după competiții.

Întrebări obsesive despre clasamente. Amenințări voalate: „Dacă nu iei locul I, te retrag.” Toate acestea nu ajută copilul să se ridice. Din contră – îl împing spre epuizare, anxietate și pierderea plăcerii de a dansa.

Nu confunda rolurile: părintele nu este antrenor

Aceasta este poate cea mai importantă lecție: părintele nu este antrenor. Antrenorul este cel care cunoaște metodica, are experiență, vede ansamblul, știe etapele de progres și cum se construiește o performanță. El este cel care știe când e momentul pentru un pas înainte și când e nevoie de consolidare.

Când părintele intervine direct în zona tehnică – dă indicații, corectează posturi, sugerează coregrafii sau tactici – copilul se află în confuzie totală:

• Pe cine să asculte?
• Cine are dreptate?
• Ce se întâmplă dacă urmez sfatul greșit și pierd?

Această interferență afectează nu doar progresul tehnic, ci și relația de încredere dintre copil și antrenor, care este esențială în sportul de performanță.

Observațiile constante creează anxietate, nu motivație

Unii părinți cred că, dacă își țin copilul „în priză” cu observații, întrebări și comparații, îl vor motiva. Dar adevărul este altul:

• Copilul nu mai simte că dansează pentru el, ci pentru aprobarea părinților
• Ajunge să se teamă de greșeli, nu să învețe din ele
• Simte că valoarea lui e condiționată de rezultate

În timp, apare frica de competiție, epuizarea psihică și chiar dorința de a renunța la dans, oricât de talentat ar fi.

Cazuri extreme: presiunea care rănește

Nu de puține ori, antrenorii aud replici precum:

• „Dacă nu iei medalie, te las acasă data viitoare.”
• „M-am săturat să dau bani degeaba.”
• „Nu meriți să mai dansezi dacă tot pierzi.”

Aceste fraze, chiar spuse la nervi, sunt profund dăunătoare. Ele rănesc stima de sine a copilului, îi creează anxietăți profunde și pot duce la traume emoționale care îl vor urmări și la maturitate.

Dansul trebuie să fie un spațiu în care copilul învață încrederea în sine, perseverența și bucuria de a evolua – nu o sursă de frică sau condiționare.

Rolul sănătos al părintelui în dansul sportiv

Ce poate (și trebuie) să facă un părinte pentru a fi un aliat real în drumul sportivului?

1. Oferă suport financiar și logistic – dansul presupune resurse: taxe, echipamente, transport. Susținerea ta este esențială.
2. Încurajează-l sincer – indiferent de rezultat. Laudă efortul, nu doar victoria.
3. Respectă munca antrenorului – dacă ai nelămuriri, discută direct cu el, nu prin copil.
4. Nu transforma dansul într-o povară – nu aduce tensiunea antrenamentelor acasă.
5. Fii un model de echilibru – arată cum se gestionează eșecurile și cum se apreciază progresul.

Copilul nu trebuie să ne confirme ambițiile

Un alt aspect subtil, dar important: unii părinți, poate involuntar, proiectează pe copil propriile frustrări sau visuri neîmplinite.
Fie că e vorba de dorința de a avea „cel mai bun copil”, fie de nevoia de validare socială, aceste așteptări devin o povară greu de dus pentru un copil care are, de fapt, nevoie de altceva: iubire, înțelegere și spațiu să greșească.

În concluzie: fii sprijin, nu presiune

Dansul sportiv este un drum lung, iar copilul tău are nevoie de un părinte care:

• Îl ține de mână, nu îl împinge de la spate
• Îl susține cu calm, nu îl cicălește 
• Îl lasă să greșească, să învețe și să înflorească în ritmul propriu

Cu respect și entuziasm,
Andrei DUCA
Antrenor, fondator Soft Step