Unul dintre cele mai periculoase obstacole în drumul spre performanță este refuzul de a-ți asuma responsabilitatea. Atât din partea copilului, cât – mai ales – din partea părintelui.

În dansul sportiv, acest refuz se manifestă des prin replici precum:

• „Nu i se dau coregrafii bune.”
• „Partenerul nu îl ajută.”
• „Antrenorul nu îl observă.”
• „L-au dezavantajat arbitrii.”
• „Alți copii sunt favorizați.”
• „E prea mult pentru el, nu e vina lui că nu ține pasul.”

Toată lumea e de vină, mai puțin sportivul. Dar dacă toți ceilalți sunt problema… unde mai e spațiu pentru progres?

Când copilul nu își asumă, nu se dezvoltă

Un copil care învață să găsească vinovați în exterior va avea un parcurs limitat, indiferent cât talent are.

Pentru că atunci când:

• Nu repetă acasă, dar spune că „nu i s-a explicat bine”,
• Nu e atent, dar spune că „a fost prea greu”,
• Nu evoluează, dar spune că „nu i se dă destulă atenție”…

…nu va mai simți nevoia să se corecteze, să se disciplineze, să muncească. Se va opri în zona lui de confort, convins că el nu are nicio vină.

Iar când nu simți că ai ceva de schimbat, nu schimbi nimic.

Când părintele susține această atitudine, devine parte din problemă

Din păcate, mulți părinți întăresc acest tipar:

• „Știu că muncește, e vina celorlalți că nu se vede.”
• „Îi spun degeaba să repete, nu vrea, dar ce să fac eu?”
• „Nu e vina lui că nu reține, el are alte ritmuri.”

În loc să îl ajute să se corecteze, îl scuză permanent.

Realitatea e simplă:

• dacă un copil nu muncește, nu evoluează;
• dacă nu e constant, nu ajunge departe;
• dacă nu ascultă corecțiile, nu le poate aplica.

Iar părintele care îi justifică toate greșelile, îl ține pe loc – cu cele mai bune intenții.

Scuza permanentă = frână pe termen lung

Atunci când copilul:

• e învățat că orice eșec e vina altcuiva,
• este protejat de orice feedback,
• este încurajat doar când câștigă și scuzat când pierde,

va dezvolta o mentalitate de victimă, nu de sportiv.

Un sportiv adevărat învață că:

• dacă nu iese o figură, o repetă de 100 de ori;
• dacă nu e pe podium, analizează de ce;
• dacă antrenorul îl corectează, e un dar, nu o ofensă;
• dacă are o zi proastă, nu renunță.

Schimbarea începe cu o întrebare sinceră

Pentru sportiv:

• „Am făcut tot ce ține de mine?”
• „Cât am repetat în afara sălii?”
• „Sunt atent 100% la lecții?”
• „Îmi asum greșelile sau le arunc pe alții?”

Pentru părinte:

• „Îmi încurajez copilul să devină mai bun sau doar îl apăr?”
• „Sunt corect în analiza muncii lui?”
• „Ce mesaj îi transmit când dau vina pe antrenor/partener/competiție?”
• „Accept și realitatea, nu doar proiecția visurilor mele?”

Aceste întrebări nu sunt ușoare. Dar doar de la ele începe progresul real.

Ce putem face, ca părinți și antrenori

Să le vorbim copiilor cu onestitate
Să le spunem că e normal să greșească, dar că trebuie să muncească pentru a corecta.

Să nu protejăm imaginea copilului cu prețul realității
Copilul trebuie să știe adevărul despre nivelul său. Nu este lipsă de iubire, ci o formă de respect.

Să sprijinim, nu să scuzăm
Sprijinul real înseamnă: îl duc constant, îl încurajez, îi reamintesc că efortul e cheia, nu vina altora.

Să colaborăm cu antrenorii, nu să-i contestăm
Dacă am ales un club și niște antrenori, trebuie să le acordăm încredere. Dacă nu avem această încredere, e firesc să alegem alt drum. Dar ce nu este acceptabil este să tragem în direcții opuse.

Concluzie

Dansul sportiv este o școală de viață. Dar nu poate fi eficientă dacă lecția principală pe care o învățăm este: „E vina altora.”

Asumarea e piatra de temelie a oricărui progres. Iar părintele care își ajută copilul să vadă clar și cinstit realitatea, chiar dacă uneori doare, îi oferă cel mai valoros sprijin posibil.

Cu respect și entuziasm,
Andrei DUCA
Antrenor, fondator Soft Step