Trăim într-o cultură în care disconfortul este evitat cu orice preț. Ne dorim ca cei mici să fie mereu fericiți, relaxați, lipsiți de griji. Iar când apar primele semne de efort, frustrare sau tensiune, reacția instinctivă a părintelui este: „Nu vreau să-l văd așa, poate e prea greu pentru el…”

Și totuși, în sport, în dans, în viață – nu există progres real fără disconfort. Creșterea, maturizarea, depășirea propriilor limite se întâmplă exact în acele momente în care nu e ușor. Iar unul dintre cele mai mari cadouri pe care le putem face copiilor noștri este să-i lăsăm să învețe cum să gestioneze aceste momente, nu să-i ferim complet de ele.

Disconfortul – motorul dezvoltării

Orice abilitate nouă cere adaptare. Iar adaptarea presupune ieșirea din zona de confort:

• Când copilul obosește, învață să își dozeze energia.
• Când i se spune că o figură e greșită, învață să asculte și să corecteze.
• Când nu urcă pe podium, învață ce înseamnă perseverența.
• Când are emoții, învață să le gestioneze și să devină mai stăpân pe sine.

Toate aceste momente pot fi incomode, dar sunt esențiale.

Ce se întâmplă când părintele intervine prea devreme

Mulți părinți, din iubire și protecție, aleg să intervină imediat:

• „Nu-i mai spune că nu face bine, se simte prost.”
• „E obosit, nu-l mai pune să repete.”
• „A plâns după lecție, poate nu e pentru el.”
• „Dacă n-a luat medalie, nu mai venim, să nu fie dezamăgit.”

Dar în realitate, aceste intervenții nu îl protejează pe copil, ci îi răpesc ocazia de a crește. Iar pe termen lung, copilul învață:

• că efortul e opțional;
• că orice emoție neplăcută trebuie evitată;
• că feedback-ul e un atac, nu o șansă;
• că progresul ar trebui să vină ușor, fără dificultăți.

Lecțiile pe care doar sportul le oferă

Dansul sportiv, ca orice sport, oferă un mediu controlat în care copilul poate învăța lecții de viață fundamentale:

• Să își gestioneze frustrările și nemulțumirile;
• Să accepte corecția fără a o percepe ca pe o ofensă;
• Să repete până iese – și să nu renunțe la prima greșeală;
• Să respecte autoritatea antrenorului și regulile de grup;
• Să accepte că nu întotdeauna va câștiga;
• Să își înfrunte emoțiile și să performeze în fața publicului.

Toate acestea implică disconfort. Dar tocmai acel disconfort este terenul pe care se formează caracterul.

Rolul părintelui nu este să elimine greutățile, ci să ghideze copilul prin ele

Un copil care învață de mic că e normal să se simtă uneori frustrat, obosit, nedreptățit sau nesigur, dar că poate trece peste aceste trăiri, va deveni un adult capabil să facă față realității.

Părintele nu trebuie să:

• elimine orice sursă de efort;
• anuleze lecția pentru că „n-are chef copilul azi”;
• conteste corecția antrenorului;
• decidă că „nu e pentru el” doar pentru că a avut o zi mai grea.

În schimb, părintele ar trebui să spună:

• „E normal să nu îți iasă din prima.”
• „Știu că e greu, dar tu ești puternic.”
• „Toți campionii au trecut prin momente grele.”
• „Munca de azi te face mai bun mâine.”

Campionii nu se formează în confort

Este ușor să fim prezenți doar când copilul zâmbește, câștigă și e lăudat. Dar adevăratul sprijin se vede în zilele grele, când nu vrea să repete, când e nemulțumit, când obosește sau când plânge după o competiție.

Acelea sunt momentele în care caracterul se formează.

Iar cei care reușesc nu sunt neapărat cei mai talentați, ci cei care au învățat să:

• nu fugă de muncă grea;
• accepte corecția;
• nu renunțe;
• se antreneze și când nu au chef;
• își gestioneze emoțiile, nu să le evite.

Ce înseamnă sprijinul real?

• Să duci copilul constant la antrenamente, nu doar „când vrea”.
• Să respecți munca antrenorului și să o susții.
• Să încurajezi copilul și după un eșec, nu doar după succes.
• Să ai răbdare cu procesul, nu obsesie pentru rezultate imediate.
• Să nu proiectezi asupra copilului propriile frustrări sau dorințe.

Concluzie

Dansul sportiv este mai mult decât pași, figuri și medalii. Este un teren pe care copilul învață cum să se dezvolte emoțional, fizic și mental.

Disconfortul nu este dușmanul copilului. Este profesorul său. Iar părintele înțelept nu este cel care îl ferește de fiecare provocare, ci cel care îl însoțește și îl încurajează să le depășească.

Acolo începe adevărata performanță. Și, dincolo de ea, formarea unui adult echilibrat.

Cu respect și entuziasm,
Andrei DUCA
Antrenor, fondator Soft Step